Col. Ioan Ceşa Şef de stat major al Centrului Militar Judeţean
Şeful de stat major al Centrului Militar Judeţean, colonelul Ioan Ceşa, iese luna aceasta la pensie după o carieră militară de 34 de ani. A pornit de jos şi a urcat treptele milităriei rând pe rând. Fascinat de cuvintele lui Napoleon “fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal”, a cunoscut armata înainte şi după 1989. Prin mâinile lui au trecut sute de soldaţi luaţi în armată de voie sau de nevoie. În interviul acordat GAZETEI, acesta susţine că nu era momentul ca România să renunţe acum la stagiul militar obligatoriu şi declară că, dacă ar fi să o ia de la început cu datele pe care le deţine în prezent, şi-ar alege o altă carieră.
“În Şcoala Militară am avut şi eu sector la WC-uri şi n-am murit pentru asta!”
Reporter: - Aţi ales sau aţi fost ales de cariera militară?
Ioan Ceşa: - Am intrat în armată în 1972. Am acum 34 de ani de carieră militară. Practic, la vremea când am ales eu cariera militară nu ştiam nimic despre armată. Sunt fiu de ţăran din Salva şi n-am avut precedent de militărie în armată. Nici măcar pe tata, care nu a satisfăcut stagiul militar. Am fost determinat să intru în armată de televizor. După evenimentele din 1968, cu intrarea sovieticilor în Cehoslovacia, am văzut armata la televizor, i-am văzut pe ai noştri. Am auzit ţăranii vorbind în sat, pe şanţ, cum că la noi ruşii nu pot să intre veci, pentru că avem o armată neînfricată. Aşa m-am decis. La liceu ni s-au prezentat avantajele şi dezavantajele carierei militare, iar eu, neştiind nimic despre armată, mi-am ales această carieră. Nu am spus nimănui, nici măcar părinţii nu au ştiut că mă duc în armată decât după ce am intrat la Şcoala Militară. Practic, am ajuns acolo şi le-am trimis hainele civile acasă. Aşa au aflat. Taică-mi-o ar fi vrut să fac o profesională, să mă facă “om”, să am o meserie. Ăsta a fost deci factorul determinant: evenimentele din 1968, văzute la unul din televizoarele din sat.
Rep. – Care a fost impactul?
I.C. – Dur. Când am intrat în unitatea şcoală, primul lucru pe care ni l-au făcut a fost să ne tundă zero, apoi ne-au dezbrăcat şi ne-au dat cu DTT. Cu toate că eram în şcoala militară. Dar în rest nu mi s-a părut nimic curios. Eram de la ţară şi eram obişnuit cu greutăţile, eram obişnuit să mă trezesc noaptea la patru să mă duc la cosit Deci nu era nici o problemă. De îmbrăcat… nici acum nu mi-e greu să mă îmbrac şi să mă dezbrac de 20 de ori pe zi. Cu toate că nu sunt mireasă. Că ăsta e specificul în armată. Îmbrăcarea, dezbrăcarea, intră, ieşi afară, nu mai ieşi afară, că ce cauţi tu acolo! (râde). Pe de altă parte mie mi-a plăcut şi rigurozitatea şi programul.
Rep. – Cum aţi ajuns cu serviciul în judeţ?
I.C. – Am ajuns destul de repede, la un an jumate după ce am ieşit ofiţer. Am fost un an jumate la Lipova şi în 1977 s-a înfiinţat Brigada de Vânători de Munte. Având în vedere această oportunitate am venit în zonă. De acolo, în 1984 am venit la Comandamentul Brigăzii în Bistriţa, unde m-am şi mutat cu familia. Apoi am mai prins o restructurare şi am plecat la Borşa la Batalionul de Vânători de Munte. În 1990 m-am întors la Brigadă la Bistriţa. Din 1998 am venit la Centrul Militar. Şi aici am trecut pe mai multe funcţii. Din 2002 sunt şef de stat major. Deci am trecut prin toate gradele. Eu am fost în armată ofiţer de automobile, nu de comandă. Am avansat firesc. Dar acum, după noua organizare a armatei, când funcţii cu grad mare sunt mult mai puţine, probabil că se va avansa mai greu. Adică visul ofiţerului de a ieşi din armată colonel va fi, se pare, doar un vis.
Rep. – Suteţi de acord cu sintagma “unde se sfârşeşte logica începe armata”?
I.C. – N-am fost niciodată, cu toate că în trecutul foarte apropiat am avut comandanţi care şi acum spun că în armată logica rămâne la poartă. Nu cred că mai e cazul, pentru că nici cei care sunt înăuntru nu mai sunt soldaţi “proşti”, adică cu mai puţină şcoală ca înainte, deci şi colegii noştri soldaţii, cum îmi place mie să le spun, sunt trataţi altfel.
Rep.- Cum sunt şi cum erau trataţi soldaţii înainte?
I.C.- Eu am spus întotdeauna că soldaţii au veşnic 20 de ani. Ofiţerii nu. Asta pentru că la 20 de ani se făcea încorporarea, iar soldaţii se schimbau ciclic. Acum nici măcar aia nu se mai potriveşte deoarece, trecându-se la profesionalizarea armatei, nu vor mai fi nici soldaţii mereu de 20 de ani. Îmi place să sper că am prins ultima parte a perioadei în care soldatul era considerat, să zicem, o fiinţă inferioară. Aveam un comandant pe care l-am prins eu când eram locotenent şi care spunea că soldatul este un umanoid, 99 la sută escroc şi unu la sută porc. Ei bine, nu mai e cazul. Eu n-am mai prins un asemenea soldat. Trebuie să ştiţi că viaţa grea a soldatului, în afară de câţiva subofiţeri, tot din ăia mai vechi, nu o făceau cadrele, ci ceilalţi soldaţi, colegii lor care aveau cu două ore de armată în plus. Dar am găsit şi eu un caporal de 1,50 m care făcea chestii umilitoare cu soldaţi de 1,70 m. Şi l-am întrebat pe acest caporal de ce procedează aşa. Mi-a răspuns că aşa a auzit el acasă că se face în armată. Deci era şi o chestie care circula în folclor, ca Mioriţa. Dar astea se făceau după amiază când la program nu mai erau cadre, ci gradaţi. În sensul rău, că în sensul bun şi eu, în şcoala militară, la început, am avut sector la WC-uri. Şi n-am murit pentru asta. Dar când munca se face prin bătaie de joc, apar problemele.
Rep. – Mulţi tineri au plătit până recent bani grei ca să scape de armată. S-a intervenit pe lângă dumneavoastră în acest sens?
I.C.- Pot să vă spun un singur lucru. Eu am lucrat o perioadă destul de scurtă de doi ani şi la Biroul Încorporare. În principiu eu m-am ocupat de cei care voiau să facă armată, nu de cei care nu voiau. Stăteam de vorbă cu ei şi îi lăsam să-şi aleagă unde vor să satisfacă stagiul militar. Dar trebuie să ştiţi că pe vremea obligativităţii, singura modalitate de a nu satisface stagiul militar era cea medicală. Bineînţeles, cu nişte excepţii pe care le-am auzit şi eu cu furatul livretului militar, treabă care este direct de puşcărie, fără nici o escală. Scutirea medicală era singura modalitate de a scăpa definitiv de armată. Şi dacă vă amintiţi, au fost şi ceva scandaluri la Spitalul Militar de la Piteşti pe tema asta.
Rep.- Dar se putea amâna… fără număr.
I.C. – De amânat, vă spun că am făcut şi eu această chestiune. Dar numai din motive rezonabile, în afară de şcoală. Că adeverinţe de student aduceau ei, iar noi nu aveam obligativitatea să le verificăm. Chestia cu amânatul am făcut-o şi eu şi poate că unii din cei pe care i-am ajutat au profitat sau poate că au făcut prostii. Dar am şi câteva cazuri în care tineri care s-au amânat de mai multe ori au ajuns în situaţia în care au depăşit vârsta şi nu au mai trebuit să meargă în armată. Sunt şi de ăştia. Dar sunt şi din cei care, după o amânare, s-au întors să facă armata. Şi mai sunt unii care azi regretă că nu au făcut-o, care nu şi-au găsit de lucru ceva ca lumea. Nu pot să dau nume, dar cunosc recruţi care după ce au rezolvat fals pe criterii medicale să nu facă armata, bine, nu am probe concrete, dar, cum spuneam, după ce au reuşit să-şi rezolve aşa ceva, i-a lovit viaţa în faţă. Şi, ducându-se să se angajeze cu un livret militar pe care scrie “inapt serviciu militar pe timp de pace” nu s-au putut angaja şi au venit înapoi, recunoscând că şi-a “aranjat” livretul, că în realitate sunt apţi de armată şi ne-a rugat să-i ajutăm. Ei bine, nu se mai putea face nimic. Cunosc cazuri concrete. Aşa că i-am sfătuit pe toţi cei care au intervenit pe lângă mine în acest sens să se gândească bine. Majoritatea s-au amânat şi până la urmă au mers în armată.
Rep. – Armata de profesionişti.
I.C. – Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar eu zic că nu era momentul să se renunţe acum la serviciul militar obligatoriu în România. Asta şi pentru că armata era un loc unde se formau caractere, oameni se formau bărbaţi, se legau prietenii şi relaţii care rămâneau peste ani şi ani. Pe de altă parte, în nici un stat din lume, de la cea mai cruntă şi neagră dictatură şi până la cea mai liberă democraţie, nu există cetăţeni care să nu aibă nici o obligaţie. Toţi trebuie să ştie să îşi apere ţara cu arma în mână. Faptul că apar profesioniştii nu e totuşi un lucru rău. Rămâne de discutat dacă în ţara românească era momentul să se renunţe acum la obligativitate. Un minim de pregătire militară trebuia totuşi făcut. Nu neapărat să fie un chin de doi ani, ci măcar de patru luni, în care fiecare cetăţean să înveţe care e partea din faţă a puştii şi care e cea din spate. Să nu ne mai trezim că la ştiri arată tineri care taie obuze cu fierăstrăul, pentru că habar n-au ce se întâmplă. Pentru multe generaţii de bărbaţi armata a constituit şi o şcoală. Azi e o profesie ca oricare alta. Dar impactul va fi major când va trebui să completăm locurile vacantate de recruţi cu profesionişti. De unde? În armată sunt foarte puţine facilităţi. Dacă nu apare o lege bună a soldatului şi gradatului nu o să mai vină nimeni.
Rep.- Aţi lua-o de la început?
I. C. – Greu de spus. Aş putea spune o minciună. Dar nu o fac. Dacă aş avea aceleaşi informaţii pe care le am azi, în nici un caz nu aş urma acelaşi drum.
Ana Dragu
Data aparitiei: 2006-08-21
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu