Armata lu’ peşte
Este o inepţie să prezinţi opiniei publice ca pe o mare realizare, în octombrie 2006, renunţarea oficială la obligativitatea stagiului militar. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu 10-12 ani în urmă, mai treacă-meargă. S-ar fi prevenit zecile de sinucideri ale răcanilor cu „arma din dotare”. Nu s-ar mai fi produs atâtea violenţe între camarazi, care au culminat cu cazul omorului multiplu, urmat de sinuciderea criminalului, petrecut între jandarmii „în termen” care asigurau paza Arhivelor Naţionale de la Baia-Mare. Dacă am fi optat încă de atunci pentru o armată de profesionişti, redusă numeric, nu ar mai fi fost posibile desele licitaţii trucate pentru alimente expirate, bocanci sau izmene kaki. Ar fi dispărut mai repede sute de posturi de pierde vară. Tinerii ţării ar fi putut gândi şi respira mai liber, netraumatizaţi pe viaţă de regimul idiot din cazărmi. Anii de comunism au accentuat exact acest rost ascuns al stagiului militar obligatoriu, de a-i integra pe micii rebeli într-o societate a capetelor plecate. Cătănia era o şcoală de îndobitocire programată, de acomodare a individului cu ierarhii nejustificate de valoare, de supunere la ordine discreţionare şi absurde. Dacă supravieţuia infernului, tânărul lăsat la vatră era un conformist, lipsit de iluziile ce puteau periclita sistemul politic cazon din România socialistă.
Şi totuşi, este o enigmă marea încredere acordată de români armatei. Conform unui recent sondaj CURS, armata este creditată cu multă şi foarte multă încredere de 70% din populaţie. Procentul de încredere ajunge până la 53% chiar şi în rândul jurnaliştilor, o categorie profesională cu înalt nivel de informare şi pregătire şcolară, implicit mai critică şi cinică. Rezultatele atât de roze sunt o gogoriţă a celor plătiţi să facă un astfel de sondaj. Autorităţile sunt conştiente de lipsa de realism a aprecierilor. La investirea lui Sorin Frunzăverde, săptămâna trecută, ca nou ministru al Apărării, preşedintele Traian Băsescu a declarat că „armata este departe de a demonstra realitatea aşa cum e ea arătată în statistici şi încă şi mai departe de angajamentele internaţionale ale României în acest domeniu.”
De câteva decenii, în afară de manevre de rutină şi exerciţii regizate, armata română nu a fost pusă într-o situaţie reală în care să-şi dovedească profesionalismul şi eficienţa. La prima ocazie majoră ivită şi-a dovedit limitele. Prilejul concret a apărut în decembrie 1989. Armata s-a comportat lamentabil. Când nu au tras în populaţie, bravii ostaşi români au tras unii în alţii. Masacrul zecilor de soldaţi de la Otopeni este un record al imbecilităţii militare. Armata română s-a lăsat cu uşurinţă indusă în eroare. A dat dovadă de slăbiciune, dezorganizare, naivitate şi slabă dotare tehnică. Nici nu se putea aştepta altceva de la o instituţie învechită, depăşită de vremuri. Este dureros să-ţi închipui cum s-ar fi descurcat în cazul unei confruntări adevărate, cu o armată străină ordonată. Se sparie gândul. Numai că rateurile din decembrie ‘89 nu au fost luate în seamă. S-a dat vina pe teroriştii invizibili, pe spionii estici şi pe complotul internaţional. Militarii au fost martirizaţi şi ei alături de hoţii Revoluţiei, toţi grupaţi în jurul bătrânului bolşevic Iliescu. S-au adăpat împreună de la acelaşi izvor de minciună şi simpatie populară. Doar că rezerva au consumat-o în ritmuri diferite. Politicienii – puşi, ulterior, în situaţia să guverneze, să-şi facă averi, să întreţină legenda care-i legitima pe toţi - şi-au epuizat mai rapid capitalul iniţial de încredere. Armata, mai încet. Mai pe îndelete.
Capii armatei române postdecembriste au valorificat în mod mai discret noile oportunităţi. Invocând interesul naţional sau secretul militar, marile escrocherii puse în operă de unii comandanţi au răzbit mai greu spre urechile şi ochii populaţiei. Totuşi, au ajuns în paginile ziarelor dosarele „Motorola”, schimburile de terenuri cu Becali, „fregatele”, achiziţiile măsluite de tehnică, combustibili şi tot ce consumă o armată supradimensionată numeric. Mai greu, dar s-a aflat de ele. Explicaţia constă în trocul ce a funcţionat din 1989 până în aceste zile. Într-o ţară nesigură, prinsă într-o tranziţie buimacă, cei care au confiscat puterea politică nu s-au putut lipsi de cea mai obedientă, mai conservatoare şi obtuză instituţie. Armata a fost garantul acestei asocieri politice fundamentate pe o mare minciună, bastionul ultim în faţa potenţialelor nemulţumiri şi reacţii sociale. Ar fi funcţionat conform aceloraşi reguli şi după 2007, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia că nu mai putem ieşi în lumea bună cu o asemenea diformă potaie de pază.
Alexandru LELE
Data aparitiei: 2006-10-30
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu